Recent m-am întâlnit cu o persoană care nu m-a mai văzut de dinainte de pandemie. Mi-a spus că arăt mai tânără și m-a întrebat dacă mi-am făcut vreun tratament. Povestind cu soțul meu pe tema asta, a glumit spunându-mi că ”mi-am dat cu flotări”.
Răspunsul meu a fost că sunt fericită și știu exact ce vreau (sau sunt fericită tocmai pentru că știu exact ce vreau). Nu sunt fericită pentru că între timp câștig mai mulți bani, mi-am luat vreo casă sau m-am îndrăgostit. Stau în același loc, cu chirie, mă preocupă inflația, cum m-a preocupat și pandemia, sunt cu soțul meu de 21 de ani și nu suntem mai îndrăgotiți acum ca niciodată, ba, din contră, eram mai topiți unul după altul la 3 luni de relație, când ne-am căsătorit. Și deși nu s-a întâmplat nimic major în viața mea, la prima vedere sunt aceeași persoană care se împarte între a petrece timp cât mai mult și mai relaxat cu fata mea, între serviciu și casă și sport. Ba, mai mult, între timp mi-am mai pus niște preocupări pe listă, cum ar fi sesiuni de coaching sau traininguri pe care le țin sau la care particip, citit intensiv, studiat zilnic, scris, în aceleași 24 de ore ale zilei. Am mai multe, dar sunt mai puțin stresată. Par la fel, dar sunt, de fapt, alta.
Schimbarea majoră s-a declanțat în viața mea când am făcut ceea ce am tot scris și ce recomand și altora să facă. Să își reevalueze viața și să îți stabilească priorități și obiective. Nu este o recomadare ce pornește de la o evidență anecdotică – limitată la exemplul personal. Aceasta este baza succesului pentru toți la care ne uităm cu admirație că reușesc în viață. Nici nu contează ce înseamnă reușita în viață pentru fiecare – companie de succes, medalie olimpică, sprijinirea a sute de mii sau milioane de oameni, educarea tinerei generații la scara globală, cel mai bine plătit rol într-un film etc. Cert e că nimeni nu ajunge acolo din întâmplare. Toți au știut ce vor să facă. Atunci când nu știi ce vrei, faci ce se nimerește. Când ai multe priorități, nu ai niciuna, sau, din contră, totul pare prioritate.
3 idei despre ce fac concret și ce contribuie la starea mea de fericire
1/ Fac numai activități care îmi aduc valore
Trebuie să pun un disclaimer: soțul meu mă ajută considerabil la treburile casei. ”Ești norocoasă!”, mi s-a spus. Nu ține de noroc. La o analiză pe care nu am stat să o fac la rece, știu că este vorba despre faptul că avem aceleași valori și același mod de a vedea lumea. În mod practic, pur și simplu ne-am împărțit activitățile și energia astfel încât să ne susținem interesele personale și să fim, prioritar, părinții fetei noastre de 9 ani. El are pasiunile lui, ce țin de programare, iar asta, din afară, înseamnă că stă mult la calculator. Eu am pasiunile mele, legate de nutriție, sport, wellbeing și asta înseamnă că scriu, plec la întâlniri, studiez la birou. Pentru amândoi este esențial să fim cu fata noastră, să discutăm despre ce o încântă, ce o enervează, să descompunem ideile, gândurile, emoțiile cu ea și să o ghidăm în a le recompune cu sens, să o provocăm să își pună întrebări, să știe de ce acceptă și ce contestă, ce face, ce nu face și ce îi placă să facă, să glumim și să ne încărcăm cu energie din modul în care vede lumea și o trăiește.
Dincolo de timpul cu ea, prioritar e să fac ce contează pentru dezvoltarea mea personală. Îmi fac loc în programul meu zilnic. Comand online, ca să nu pierd timp pe drum, până la și în magazin. Dacă mă duc la magazin, mă duc pentru cumpărături mici și doar ca să cresc numărul zilnic de pași, dau cu aspiratorul când nu mai rezist, mă întâlnesc doar cu persoanele care contează și îmi aduc energie, particip doar la evenimentele de la care am ce învăța sau la care pot dărui din ce știu. Nu mă uit la televizor. Nu pierd timpul citind știri aiurea. Nu pierd timpul urmărind filme ultra-comerciale pe Netflix. Dacă nu îmi place ceva, renunț. Mi-am curățat la maxim feed-urile de Facebook și Instagram. Pe instagram urmăresc 90% conturi de nutriție, fitness, coaching, business, leadership.
2/ Știu cine sunt
Când știi cine vrei să devii știi mai bine cine ești. Știi realist ce drum ai de parcurs, ce mai ai de învățat și realizezi ce ai acumulat până atunci. Și atunci te definești uitându-te în interior și mai puțin spre exterior.
De exemplu, am un interes special pentru modul în care livrez prezentările – pe scenă, dar și în grupuri mici sau online. Mă concentrez mereu să aduc valoare, prezentarea nu e despre mine, ci despre cei care sunt în sală și au venit să afle ceva valoros. Știu că e o abordare relativ rară în România, unde prezentările sunt excesiv comerciale, și, desigur, știu că cei din public mă apreciază. Îmi place când, la final, primesc felicitări și mulțumiri. Dar valoarea prezentării mele stă în modul în care o evaluez eu față de unde am fost și unde vreau să fiu, nu în laude. Știu că aș fi putut să vorbesc mai rar, să îmi îmbunătățesc prezența scenică, să insist mai mult pe how vs what etc etc.
Am un principiu de bază după care mă ghidez și când l-am auzit prima dată mi-a revoluționat abordarea: trebuie să știi atât de bine cine ești și cine vrei să fii încât să nu te afecteze nici criticile, nici laudele.
Eu am fost până târziu în viață (vreo 40 de ani) o persoană care a încercat să mulțumească, să nu refuze și care și-a luat aprecierea din reacțiile celorlalți. Am fost mereu conștiincioasă și muncitoare, și am avut multe care mi s-au legat frumos. Însă când ceva nu s-a legat sau am auzit vreo critică la adresa mea, mi-a căzut moralul la pământ. Când am aflat despre prima persoană care nu m-a apreciat profesional, am fost profund dezamăgită. Nu de situație, nu de persoana respectivă, care nici nu a avut curaj să îmi spună ceva, ci, culmea, de mine. Din păcate, mulți dintre noi suntem așa. 100 de persoane ne spun bravo! Una ne spune: meah. Și noi punem capul în pământ și ne simțim ca ultimul om. Nici nu contează cine e persoana, ce știe despre noi, ce capabilități are să judece ce facem noi, ce a realizat în domeniul nostru. Contează doar ce a zis.
Simt nevoia să nunațez aici: ascult și critici și laude și apreciez foarte mult persoanele care mi le adresează. Și mie îmi place să îmi arăt aprecierea pentru ceva reușit, frumos, bun etc. Însă nu îmi bulversează identitatea personală. Nu sunt mai bună sau mai puțin bună în funcție de ce aud.
3/ Fac sport
Sportul nu e ca să arăt bine, deși mă bucur să văd în oglindă ce frumos se văd conturați umerii. Sau că în sfârșit reușesc să definesc tricepșii, pentru că nu e ușor. Sportul nu e ca să slăbesc. Sportul este ca să mă simt în formă, puternică, sănătoasă. Sportul e ca să urc până la etajul 5 fără să gâfâi. Să mă ridic de pe scaun fără să mă doară toate. Să stau o oră în picioare relaxată. Să îmi prelungesc calitatea vieții. Să merg pe picioarele mele, la 60, la 70, la 80, cât pot de mult. Să rămân lucidă cât mai mult.
Unul dintre planurile mele personale, în perspectivă, este să vorbesc mai mult despre cât de importantă este mișcarea pentru cum vom trăi spre finalul vieții. Este una dintre cele mai mari transformări pozitive pe care le putem face în viață,
Credem că e normal ca după o vârstă să ne mișcăm încet, susținuți de alții, să nu mai ieșim din casă, să uităm, să ne doară spatele, să cărăm o sacoșă aproape goală și să ne doară mâna, să fim fragili. Nu este așa și putem să nu fim chiar așa, dacă alegem să facem sport. Vrem să reducem riscul de apariție a demenței, a diabetului, a obezității, a bolilor cardiovasculare, a cancerului? Sport. Sportul atrage cu sine și alte obiceiuri sănătoase, legate de stilul de viață: hidratare, somn, nutriție. Efectele sale benefice sunt indiscutabile. Sportul este acea the magic pill pe care o tot căutăm să ne fie bine și pe care, de multe ori, o căutăm în locul greșit (de multe ori la saloane).
Mișcarea fizică încetinește ceasul biologic și poți să ai surpriza să te întrebe cineva ce tratament ți-ai făcut 🙂
Nu e niciodată prea târziu să începem să facem sport. Elementul cheie pentru a fi în formă după 60 de ani este masa musculară. Masa musculară nu o putem crește și păstra fără mișcare fizică. Fără o masă musculară care să susțină corpul și organismul overall, ne creștem singuri riscurile de deces.
Culmea e că timpul trece și suntem mai disperați și deprimați după ce trecem de jumătatea vieții că începem să numărăm invers. Cumva știm, din cultura noastră generală, că ar fi bine să me mișcăm mai mult, dar nu conștientizăm cât de mult contează pentru cine vom fi peste 10-20 de ani dacă ne mișcăm sau stăm toată ziua, la birou, pe canapea.
Care e reacția noastră când suntem întrebați de ce nu facem sport? Știu două răspunsuri frecvente: ”Nu fac sport pentru că nu am timp”. ”Nu mi-a plăcut niciodată sportul”. Mișcarea fizică este atât de variată, încât sigur vom găsi ceva să ne placă. Putem încerca ceva mai dinamic sau mai static, la sală sau acasă, singuri sau în echipă, cu echipament sau fără echipament, cu investiție minimă sau mai mare.
Timpul poate fi, ca și banii, o investiție. Sunt sigură că avem timp, doar că îl investim în Facebook, știri mondene, show-uri de proastă calitate la TV, bârfe cu prietenele, explicații inutile, curățenie, multă curățenie, evadări în shopping, ieșiri oriunde și oricând, comparații cu cei din jur, invidie, îngrijorări etc etc Dacă am sta să ne gândim drept, timpul pe care îl investim zi de zi în sport are un return on investment rapid: ne aduce timp de calitate chiar azi, pentru că garantat suntem mai în formă, mai puternici, funcționăm eficient cognitiv, avem o stare mentală mai bună (sportul e pe picior de egalitate cu antidepresivele). Ne aduce timp de calitate mâine, la 70 -80 de ani, la finalul vieții, și poate ne vom teme mai puțin că nu vom mai fi relevanți și vom depinde de alții.
Ne e teamă să conceptualizăm vârsta de 70 de ani, ca și cum nu vom fi tot noi, așa cum ne pregătim de azi să fim. Nu ne ia un bătrânel locul brusc. Vom fi atunci rezultatul efortului nostru de azi. Nu trebuie să fim firavi, gârboviți, umili. Există un alt final al poveștii decât cel standard. Ca în filmele interactive de azi, avem decizia de a-l alege.
Photo by Noah Silliman on Unsplash
